Campionatul national de Issinryu, Iasi, mai 2013

Are tati campion :)
Dupa 2 ani de munca, de impacat scoala cu antrenamentele, de lupta cu clasa a VIII-a si pastrarea celor 2 antrenamente saptaminale, a venit si prima medalie, si e de aia stralucitoare, de aur...
E drept ca e la partea mai putin placuta mamelor, la kumite, adica bataie frate.... cam ce nu le place mamelor sa vada la puii lor, iar tatii sint in culmea fericirii cind vad ca in sfirsit chishaochii nu mai e puiu lu mama, ci baiatu lu tata :)
Ce-mi place la genul asta de sport e ca-i invata sa fie mult mai modesti si responsabili. Cind i-am zis ca doamna de sport ar fi incintata sa afle ca are un campion in clasa, a refuzat categoric sa spuna asta. Si am aflat si de ce: are interdictie clara de la sensei (sub pedeapsa excluderii din dojo) sa nu cumva sa-i manince chelea sa se bata cu ceilalti copii, pentru ca ei au avantajul ca stiu deja cum sa faca asta, si n-ar face decit sa ii bata mar si sa-si creeze probleme. Asa ca evita orice fel de provocari, iar copiii pot fi a naibii de rai.
Dar eu sint mindru de el, si ma bucur ca e fericit pentru prima medalie de aur.
La Kata a fost doar locul 4, asta e, cu dansul mai avem de lucrat :)
Bravo Teo!
Si acum citeva poze de la competitie: Enjoy!

ANAF sau cum sa te enervezi pe banii tai

Sa nu va puna mama dracului sa va faceti vreo chestie gen PFA, II, PF,si ce alta kk-maka mai exista, ca dracu v-a luat. Si pe dracu il cheama ANAF.
Daca vrei sa fii cinstit, ai pus-o. Din 3 in 3 luni ai ocazia sa-ti consumi citeva mii de neuroni si citeva mii de celule hepatice inutil.
Mai precis.
Prima idiotenie: esti angajat si mai ai si un PFA pentru ce mai lucrezi pe linga job, ghinion, trebui sa platesti de 2 ori CASS, chiar daca nu beneficiezi decit de o singura asigurare. Teapa, asa-ti trebuie daca esti corect.
Apoi iti vine acasa o hirtiuta de la ANAF unde esti anuntat cit ai de platit impozit. Asta e ok, ca e 16% din norma de venit sau venit real, depinde pentru ce ai optat.
Partea proasta acum vine.
Ca prin acea hirtiuta nu gasesti nici un site unde ai putea plati on-line ce e scris deja, asa ca tre sa-ti misti onorabilul fund la sediul ANAF local.
Si aici incepe meciul.
Te duci la ghiseul unde e trecuta strada ta, stai la o coada rezonabila, ca sint multe ghisee cu strazi. Cind ajungi si tu in fatza, teapaaaaa, nu trebuia sa stai la alt ghiseu la care se elibereaza deciziile de plata. Care ghiseu e unic pentru toate celelalte. Adica o coada imensa, ca doar toti ajung acolo.
Dupa ce iti vine acru si fiecare papila olfactiva a fost dezactivata de duhoarea celor pentru care apa si sapunul sint pe post de extraterestri, iei victorios foaia cu cit ai de plata, desi in hirtia primita tot de la ANAF scria acelasi lucru.
Si apoi incepe alt calvar, ca plata nu se face tot acolo, neeee, ar fi fost prea frumos.
Te duci matale peste bulevard, la Trezorerie, ca acolo se plateste.
Ei, da ce, credeai c-ai scapat. Acolo e alta nebunie. 2 case deschise pentru tot poporul. Si pentru aia care platesc taxe consulare, si pentru aia cu impozite, si pentru aia care dracu stie ce mai au de platit.
Bineinteles ca nu exista nici o indicatie ca poti plati on-line sau cu cardul. Asa ca te duci matale frumusel si scoti bani de la bancomat, cu comision, si apoi vii cu banii in dinti.
Si o iei de la capat cu 2 cozi si mai imense.

Si apoi fericit, ii bagi in ma-sa si pe Ponta, si pe Blejnar, si pe Antonescu, si pe Voinea si pe cine mama dracului mai are vreo treaba cu guvernarea in tara asta!

Si peste 3 luni o iei de la capat.

Fericiti cei care n-au nevoie sa calce vreodata pe la finante!


A, si sa nu uit, urmeaza plata taxelor locale, unde e aceeasi nebunie, ca bineinteles ca nu se poate plati on-line la Iasi. Jos Nichita, Chirica si cine naiba mai e la primaria aia de incompetenti!

Viorel Ilișoi: Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi

Viorel Ilișoi: Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi: Foto: Dumitru Ungureanu         (NOTĂ: Reportajul ăsta a dispărut de pe saitul "Jurnalului Național&q...

Expoziţie de fotografie, Dan Mititelu

"Creanga prin Parcul Copou". Expoziţie de fotografie

Vernisaj: marţi, 26 februarie 2013, ora 18, în Sala "Diotima". Prezintă: scriitorul Nichita Danilov.

Perioadă: 25 februarie - 17 martie 2013. Program: 24 de ore din 24, şapte zile din săptămână.

În cele 17 panouri (85,5 x 127 cm) care alcătuiesc Galeria de Artă "La Gard" sunt prezentate 40 de fotografii alb-negru ce au dimensiuni între 30,5 x 45 cm şi 70 x 105 cm. 
Imaginile au fost sus-trase numai din Parcul Copou în perioada februarie 2011 - ianuarie 2013 şi sunt expoziţional grupate câte zece pentru fiecare din cele patru anotimpuri de umblat creanga.
Albumul-catalog editat (21 x 21 cm, 50 pagini) conţine toate cel 40 de lucrări ale expoziţiei supusă vizionării chiar pe gardul Parcului Copou.
La vernisaj, în Sala "Diotima" din Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a Municipiului Iaşi, se vor proiecta în suită cele 40 de fotografii şi se vor distribui câteva exemplare ale catalogului expoziţiei.

Cutia virtuală cu impresii, amintiri, poze, imagini, fotografii, noutăţi şi vechituri se află în:
http://dan-mititelu.ro/?page_id=87.

 

O ţeapă de zile mari: patinoarul Palas

Ieri, când toată suflarea uslamistă se mobiliza pentru a readuce lumina de la răsărit, am decis ca e momentul să încerc mare promisiune a primarului, patinoarul de la Palas. Neispirată decizie.

Am parcat frumos în parcarea subterană, 2 lei/oră, mi-am luat patinele proprii, că nu eram nebun să dau 10 lei pe închiriat ciupercile altora, şi plin de încredere m-am aşezat la coadă la bilete: 15 lei patinoarul, 1 leu garderoba. Când să iau beletu, mi se şopteşte suav: să ştiţi că nu va începe seria la 14 aşa cum scrie pe program, ci la 14.30 că ninge şi e zăpadă pe gheaţă. Oftez, trag prima înjuratură în gînd la adresa celor care nu s-au mişcat nici anul ăsta să deschidă IceMania că acolo era acoperit, iau biletul şi mă pun pe aşteptat.

Pe patinoar erau 3 omuleţi cu lopeţi şi o maşină de şlefuit gheaţa. Randament 0. Maşina se umplea la fiecare 20 m parcuşi şi trebuia să iasă de pe gheaţă ca s-o golească. De şlefuit nici nu se punea problema. Cei 3 omuleţi făceau munca lui Sisif, că la suprafaţa aia nu aveau nici un spor.

Aşadar, pe la ora 15, dupa ce lumea a început să facă scandal, şi au apărut şi bodyguarzii, că la curăţat zăpada nu s-a găsit niciunu, dar la liniştit lumea erau primii, în sfârşit a început seria de la 14.

Dezamăgire totală. Gheaţa era proastă, proastă. Plină de dâmburi, gropi, urme de lamă, zăpadă, aglomerat ca la nebuni, că nu au limitare la numărul de patinatori. Un singur supraveghetor pe gheaţă care dormea pe el, că a trebuit să mă duc eu să-l iau de urechi ca să marcheze o ditamai groapa care făcuse destule victime.... Pe scurt, o experienţă pe care nu o recomand nimănui.

La plecare, încă 6 lei la parcare, că ora pierdută aşteptând în ploaie nu a decontat-o nimeni.

Poate totuşi cei de la IceMania îşi revizuiesc atitudinea, dacă n-or fi mână în mână cu primarul şi au aranjat să nu deschidă ca să prostească lumea cu păcăleala numită Patinoarul Palas.

N-am poze, că nu am convins pe nimeni să stea o oră în ploaie ca să vadă cum e o bătaie de joc la Iaşi.

A doua zi dupa Ziua Nationala!

De dimineata m-am apucat sa descarc pozele facute ieri, slabut pentru cita vinzoleala politica a fost.
Manifestari austere, lume plictisita, satula de campanie electorala bazata pe injuraturi si pe aruncatul cu dejectii, si mai putin pe idei si planuri de viitor.
Ionut Dolanescu a decis ca moldovenii au nevoie ca de Ziua Nationala sa li se reaminteasca faptul ca sint condusi de mitici de vreo 150 de ani, asa ca, la propunerea primarului care a uitat ca avem artisti mult mai buni in Moldova noastra, ne-a lalait vreo juma de ora de melodii de prin oltenia. De parca n-ar fi suficient ca avem un premier oltean plagiator si mincinos.


O pata de culoare a fost deschiderea patinoarului de la Palas, ca ala de la IceMania cred ca s-a dus pe copca, desi era mult mai bun...
Asadar, amatorii de vinatai pot sa presteze incepind de ieri, in aer liber, cu parcare la 2 lei ora subteran, cu 15 lei distractia pe ora la patinoar, si cu grija ca e aglomerat.

La multi ani, Romania, oriunde te-ai afla!

Si acum poze.
Enjoy!

Tezaurul romanesc nu e doar o poveste....

sursa: http://i-business.ru/ (Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)

 

* Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog, jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIŢKI:

 

(….) Aşadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.

 

De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, câte ne spunem nouă înşine că, da, noi suntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

 

Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

 

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica ţărilor mici este  o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

 

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii.

 

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia  valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) :  2 miliarde 800 milioane de dolari.

 

“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

 

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțk, a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română.  Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

 

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti,  am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-ţi aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reieseclar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE! Şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua  - ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârtca capetele

Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la  Pussy  Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”.  De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa,  e aşa, un fleac , „o chestiune istorică”.