sursa: http://i-business.ru/ (Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)
* Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog,
jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut
la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea
de litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989
şi-a susţinut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială şi
nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi
universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană,
portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu
titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase
ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase
din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi
terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro
Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis
Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În
clasamentul celor “100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit
de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul
30, “pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare
dinamică”.
FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIŢKI:
(….) Aşadar, despre ce alegere a grâului de neghină este vorba?
Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja că este vorba despre tema
scoasă în titul postării de astăzi. (…)
Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de „drepturile omului” avem o
alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu
permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel
interpretătări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această
chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru
noi, şi într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu
atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi
intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.
De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru
noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur
şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul
Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel
moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât
străinătăţii, câte ne spunem nouă înşine că, da, noi suntem nişte HOŢI!
Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că
suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că
suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.
Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul
comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că,
adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse,
este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu
pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea
Binenului şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de
returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.
Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși,
nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea
“aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să
tragă vreo concluzie pripită și,
cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva
cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă
faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în
putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al
Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.
În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica ţărilor mici este o chestiune complicată și
– ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de
vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe
mine mă interesează doar Rusia.
Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.
Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.
În noiembrie 1916, Consiliul Național
al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare
temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,
îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în
calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe
care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă
pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.
La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii.
Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului
a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții
Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în
România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea,
dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.
Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de
aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile
băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.
Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit
mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să
calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia valoarii pur
istorice a exponatelor de muzeu) : 2 miliarde 800 milioane de dolari.
“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și
14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conţinut
în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au
adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare
de 7 milioane de lei.
În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția
din februarie), a fost trimis la al doilea eşalon cu părţi ale
Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de
inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.
Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de
terorişti a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major
german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțk,
a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova,
vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi
asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare
ulterioară a lor în mâinile poporului român “.
Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și
2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de
genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa
sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.
E frumos, nu-i așa?
E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate,
nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene,
manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare
bisericeşti, am înapoiat până și rămășițele pământești
ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic
colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut
obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul
român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a
ceea ce nu-ţi aparţine.
România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către
Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în
anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa
sovietică reieseclar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut
întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.
Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși
privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE
APARŢINE! Şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii
Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că
sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai
oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care
ţi-au dat încredere?
La Dante Alighieri, cei care au înșelat
încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua
- ultima – treaptă a Iadului: pe lacul îngheţat Cozit dracii le
sfârtca capetele
Pentru orice creștin nu există o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Și
aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la
Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai
îngrozitor.
Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”. De Riot
Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.
Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a
încredinţat toată averea sa, e aşa, un fleac , „o chestiune istorică”.
